E-mail către 2010.


Este 2010… înca 2 ani până la sfarşitul  lumii.

Dragă 2010, îmi doresc  multe de la tine.Ce anume? Păi, un exmplu ar fii să mă gândesc din când în când că ar fi cazul să învaţ şi să nu ignor imediat gândul ăla.  Să fiu cu adevărat intrigat de un domeniu şi să-l întorc pe toate părţile. Să-mi plece dracului căluţul ăla care-mi şopteşte zilnic „Hai să pierdem vremea. Ohoho! Încă 2 săptămani până la sesiune, ai timp să înveţi. Ce zici, vedem un film?”

2010: Îmi doream de foarte mult timp să fac parte din soiul de juni: rafinat,   conştient,   nonconformist şi nu chiar foarte serios al acestei mândre patrii. Şi nu vorbesc despre toţi crăcăneii care apar pe micile şi aparent inutilele ecrane. Vorbesc de toţi junii capabili să râdă sincer şi neforţat în faţa  răului, de ce e plictisitor şi de ce ştiu  ei că nu-i bine ( pentru că nu tot ce nu-i bine „îi” rău).  Vorbesc de toţi băieţii şi de toate fetele (bărbăţeii şi felemuţele) care ştiu să iasa din obişnuit şi să aibă puterea să intre în turmă şi să mai scoată pe vreunul din ea.

Dragă 2010: Mai vroiam să-ţi scriu despre râs. Râsul este una dintre cele mai frumoase experienţe pe care le poate avea un om. Este singura dezvăluire de emoţie în care  nimeni  nu poate fi urât… de fapt unii oameni când râd sunt urâţi. M-am pus nu de mult în faţa unui public de 150 de persoane, unii cunoscuţi, alţii nu..şi am încercat să-i fac să râdă. De ce? Pentru că-mi place. Îmi place să-i aud si să-i văd cum râd. Mă face să mă simt bine ştiind că omul ăla  gândeşte: ” Îmi place de tipul ăsta. Mi-ar place să-mi fie prieten.”

2010: Vreau şi anul ăsta cel puţin două reprezentaţii .

Luând exemplul unor personaje care sunt din ce în ce mai prezente în conştiinţa poporului tânăr, am încercat să-mi spun păsurile pe o scenă. Unii au râs, alţii nu, dar m-am simţit bine. Zămbete. Râsete. Aplauze. Emoţii. Genul de experienţe pe care ai vrea să le repeţi chiar dacă ştii ca faci sacrificii. Mi-a fost comod.Mi s-a potrivit bine haina. Mai vreau. Şi ştiu că pot avea succes pentru că oamenii nu se satură niciodată să râdă.

2010: Ştiu dragă anule ca nu prea poţi schimba lucrurile dintr-o dată dar, uite că deschid din când în când chestiuţa aia mică de cele mai multe ori gri, sau neagra, cu un ecran pe care apar alţi oameni, ştii tu, telembvizţor, sau cum i se zice şi văd aberaţiile alea pe care ei le numesc emisiuni sau şouri de divertisment şi mi-e greaţă. Îmi vine să dau totul afară. Comicul nu se întamplă atunci când îţi plăteşti publicul să râdă. Este tortură. Nici nu-mi vine să mă gândesc ce îndură un om care stă în publicul din platourile respective. Cum se plictiseşte pe parcursul publicitaţii, mai ales că durează cam 10 minute, cum e obligat de o plăcuţă luminoasă să râdă.

Fă-i mai buni pe realizatorii emisiunilor te rog.

1, 2, 3 RÂZI!

Pentru 2009: Îmi cer scuze că nu mi-am îndeplinit toate dorinţele pe care vroiam să mi le implinesc în tine.

Pentru 2010: Sper că poţi să faci loc dorinţelor care nu mi s-au îndeplinit pe vremea fratelui tău mai tânar.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: