Şi mi-au dat să scriu


În conversaţiile mele fascinante pe faimosul şi invincibilul „Ioaaai! Mesager”, două individe mi-au dat să scriu. Probabil că vă întrebaţi: „Oare ce i-au dat să scrie?”. Şi eu, din bunătatea mea, am să vă răspund. Prima temă a fost să scriu despre „femeia frumoasă”. Adevărul este că domnişorica ce mi-a dat excepţionalul subiect, nu mă cunoaşte foarte bine. Eu fiind atât un misogin recunoscut şi convins cât şi un iubitor al femeii, am să-mi expun, pentru dumneavoastră, atât faimoasa-mi zăcăşeală cât şi lăuntrica blândeţe. Am două variante, asemenea unui nou diagnosticat suferind de multiple personalităţi.

Femeia, în esenţa ei, este o făptură minunată, un ansamblu de gingăşie şi delicateţe, de vulnerabiltate şi de seducţie, de capricii şi spontaneitate. Cel care a inventat toate clişeele astea, nu ştiu pe unde a umblat. Deşi sunt convins de existenţa tuturor atributelor menţionate, memoria-mi ascunde amintirile legate de vreo fiinţă posesoare de sex feminin care să beneficieze de cel puţin trei dintre trăsăturile de mai sus. Eu recunosc. Sunt prizonierul unei lumi mărginite de propria-mi conştiinţă, deci cu ce nu m-am confruntat, în lumea mea nu există. Ultima propoziţie e vagă şi de combătut, ştiu. Şi?

Femeia este banală. Ea este mânată de instinctul de conservare. Este una dintre cele mai meschine fiinţe capabile să calce peste moralitate pentru a-şi atinge ţelul. Cu alte cuvinte, femeia este o fiinţă splendidă, care poate aduce culoare şi pasiune în viaţa unui bărbat. Plus că-l motivează să evolueze încontinuu.

Ştiu… sunteţi confuzi. Asta vroiam.

O a doua interlocutoare care mi-a dat o temă la fel de excitantă, mi-a scris că trebuie să scriu despre trupa Vank, moment în care mie mi s-a aplecat [interesul]. Consider că această propoziţie este mai mult decât suficientă pentru un articol despre trupa Vank: „Trupa Vank… ei cântă.”

Am fost ieri la „The book of Eli”. De ce? Şi acum mă întreb. Trebuie să recunosc, totuşi, că m-am bucurat enorm când l-am văzut pe Denzel Washington gras, cu ţâţe şi totuşi capabil să taie 14 persoane în 20 de secunde cu lama lui ascuţită. Contribuind şi mai tare realismului, Denzel juca rolul unui orb. Practic, filmul a fost o combinaţie mişto, tipic lemn holly, între Nebunul Max, documentar pro-creştin şi Dare Devil (pentru care nu sună mişto traducerea în română). Eu l-am văzut la cinema „Republica”. Partea bună: În sală erau 6 persoane. Partea rea: Exista un contrast puternic între imaginile cu deşerturile călduţe înnecate în soare şi frigul din sală, care mă lăsa confuz: Oare să mă dezbrac până la jartieră sau să-mi trag tapiţeria de pe scaun peste mine?

 

Trei concluzii: Femeia e interesantă. Vank.. ei cântă. Nu vă recomand filmul.

Anunțuri

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: