Călătoria 2 şi 3


Oradea-Cluj

Şi iată-mă din nou pe tren. Sunt inconjurat de patru străini, fiecare având asupra lor  câte un laptop. Trei îl au deschis, unul şi-l ţine în geantă, eu n-am baterie. Amântrei se uită la câte un film. Al patrulea doarme pe el. Sunt plictisiţi. Îi  vad cât sunt de plictisiţi şi sunt aproape sigur că sunt şi plictisitori. Nu-i condamn, pentru ca sunt perfect conştient că şi eu, la rândul meu, sunt plictisitor. Nu ştiu cum a fost altădată, dar situaţia asta mi se pare destul de tristă. Cinci studenţi intr-un compartiment care nu sunt în stare sa împartă două vorbe.

Cluj-Oradea.

Continuând seria  povestirilor de pe tren, mă aflu, de data asta, in compartiment cu patru unguroaice şi un tip, banuiesc la fel de debusolat ca si mine. Una dintre fete e chiar draguţă, dar  la fel de vorbareaţă ca restul intruselor în compartimentul pe care-l speram gol. Cu toate că fetele sunt de altă etnie, putea sa fie mult, mult mai rău.

Cautându-mi locul ideal în care să-mi aşez trupul ostenit, am descoperit bătrânele care vin să-şi viziteze rudele din celălalt capăt al ţării. Media de vârstă prin compartimentele trenului este în jur de 75 de ani, oameni purtând sacoşe pline de bucate tradiţionale venite tocmai de la Iaşi sau mai ştiu eu ce sătuc din Moldova. Mirosul seducător de branză de oaie mi-a stavilit până şi posibilitatea de a mă gândi să mă alătur persoanelor din compartiment, darămite să purced spre acţiunea respectivă.

Simt nevoia să scap din compartimentul multicultural aşa că ies pe hol, unde îmi zambeşte o micuţă. Măcar ea să-mi zâmbească. Vine controlorul de bilete şi simpla lui prezenţă mă sileşte să-mi amintesc de o întâmplare nefericito-tragică de acum câteva zile, petrecută tot pe tren. Eram la Timişoara şi mă grăbeam să ajung în gară . Fiinţa plapândă care trebuia să-mi servească biletul, vorbea la telefon. În ciuda faptului că pe faţă mea se citea panică, vita, care prin nu ştiu ce miracol învăţase să vorbească la telefon, mă sfida prelungidu-şi fiecare cuvânt. Când în sfârşit  puse capăt conversaţiei care era pe cale să schimbe însuşi destinul lumii, mi-a dat vestea că se află în imposibilitatea de a-mi da bilet. Eu, nefiind o persoană violentă, doar mi-am imaginat cum îi smulg inima din piept şi apoi le-o dau rechinilor din următoarea mea excursie spre o destinaţie exotică, să o mănânce.  Am fugit, totuşi spre tren, unde speram că voi reuşi să rezolv cu naşul problema mea. Norocul m-a părăsit de tot în ziua aia. Era supracontrol pe tren şi am plătit toţi cei 384 de kilometri până în Cluj cu suma de 68,3 lei noi. N-a fost o zi foarte bună pentru ştiinţă.

Tocmai am realizat că sunt în minoritate în compartiment şi că sunt singurul posesor de sânge latino-dac.

Anunțuri

  1. trebuie sa recunoastem că trenurile, cel putin din romania pot fi considerate un fel de turnul din babillon, strang toate natiile, toate varstele, toate staturile sociale(de la un anumit nivel in jos), toate povestile si intamplarile. si cel mai importat trenurile sunt adevarate izvoare de amintiri.

    fain postul oricum.

  2. eneida

    ma asteptam la mai multe emotii negative in postul asta;)) dar se pare ca si pe astea le-ai trasformat in ceva funny..;))

    ps:eu am gasit ca-s 316 km pana in timi:P

  3. Cred că sunt mai multe rute Timişoara-Cluj. Un tren care merge prin Oradea şi altul care merge prin Alba-Iulia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: